Durată aproximativă de citire: 5 min
Trăind din amintiri
Andrei Crăciun - Ziarist și scriitor. Premiat drept unul dintre cei mai buni editorialiști și reporteri din România.
Într-o zi, pe la sfârșitul unui an recent, am citit o știre care m-a pus pe gânduri: România era pe locul 124 din 143 de state ale lumii analizate la educație financiară. Eram la egalitate cu Sudanul și Hondurasul. Contemplându-mi starea de urgență a finanțelor, mi-am adus aminte de ea.
Începând cu toamna anului 1989, când intram în clasa I, și până în ziua de azi, când, la adăpostul autoizolării, îmi scriu teza de doctorat în științe politice (o biografie politică a lui Panait Istrati), am tot mers la școală, îndeosebi în țara noastră.

Treizeci și unu de ani: am învățat, ca toată lumea, cum s-au format statele medievale române și încă știu pe de rost ce a vrut să spună autorul în "Baltagul" și în "Fefeleaga".

Ceva totuși mi-a lipsit: nimeni, niciodată, nici măcar pentru o oră, nici măcar pentru cinci minute, nu mi-a făcut o educație financiară adevărată. Am traversat toată tranziția noastră într-un tunel, fără ca această fereastră să se deschidă vreodată.

A existat cândva, prin școala generală, înspre sfârșitul secolului XX, mileniul II, un profesor care ne învăța cum să jucăm la loto, ca să câștigăm și să nu mai muncim niciodată, dar nici el nu a câștigat, și nici noi. Rețeta, ca atâtea altele în anii aceia, și mai târziu, era falsă.

Cum la școală nu s-a deschis subiectul, nici acasă n-am avut mai mult noroc. Fiu de profesori de matematică, lefegii la stat, am învățat de mic tainele polinoamelor, dar nimic despre finanțe-bănci.

Am prins, ca toți cei din generația mea, din zbor, educația financiară standard a acelor ani: e bine să ai bani albi pentru zile negre, nu e rău să ai ceva deoparte, fie la ciorap, la saltea sau într-un cont.

Pe la ureche mi-a ajuns și posibilitatea jocului la bursă, dar ca să devii acționar trebuia întâi să faci parlalele pentru a cumpăra acțiuni. Așa am intrat în clasa muncitoare, într-o redacție de ziar și, lumea devenind deodată nesfârșită și magică, am uitat să mai strâng parale ca să mă îmbogățesc tranzacționând. M-am îmbogățit altfel.
Din păcate, ziaristul de acum un deceniu și jumătate, la fel ca ziaristul de astăzi, este mai degrabă pauper, trăiește de la o lună la alta, dar e adevărat că trăiește mult. Prin ziarist, eu înțeleg îndeosebi reporterul.

Reporter, m-am deprins repede a duce o existență vagantă, m-am obișnuit să răsucesc fusele orare, să cutreier lumea, să caut subiecte pe străzi secundare, să trec în viteză de la splendori la mizeria lumii.

Au trecut ani și până la treizeci și cinci ajunsesem deja în aproape o sută de țări, din Belarus în Chile, din China în Cuba, și din Finlanda în Insulele Capului Verde.

Iar banii, câți au fost, i-am cheltuit pe drumuri, am trăit mai mult prin aeroporturi, gări, hoteluri, hosteluri, pensiuni, porturi, autogări din Africa de Nord, limuzine, uneori, vapoare, alteori și trenuri, la clasa a II-a, de cele mai multe ori.

Am mâncat pe apucate prin cantine obscure, bufete și benzinării, în restaurante de lux sau în piețe volante, din fugă. Cel puțin o dată am rămas sub cerul liber, cu burta goală și inima plină de toată poezia lumii.

Freelancer în ultimii șapte ani (șapte ani buni), am dus o existență romantică, de vagabond sentimental, cu ochii însetați să vadă, să vadă, să vadă, cu mintea căutând să înțeleagă totul, ceea ce desigur este o greșeală, fiindcă, de înțeles, doar inima înțelege.

Și așa m-a prins necazul cu pangolinul din Wuhan. Pandemia. Starea de urgență. M-am căutat sub saltea, m-am căutat prin ciorapi, mi-am contemplat, on-line, contul bancar și am conchis: iată zilele cele negre.

Am mai traversat mări în furtună, am scris reportaje și din marginea frontului, am trecut chiar și peste criza financiară globală, care aproape a îngropat presa românească în 2009-2010.

Dar atunci eram tânăr și mă uitam în jur ca Socrate – să văd câte lucruri sunt pe lume care mie nu-mi folosesc. Pe atunci trăiam doar din marile speranțe și o masă pe zi.

Zece ani mai târziu, nu mai sunt tânăr, nu am de plătit nicio rată, dar cu o chirie tot sunt dator în fiecare lună. În plus, fiind situația așa cum este, nu mai pot trăi nici măcar ca avioanele în zbor.

Viața mi s-a schimbat și mi s-a schimbat mult: decontez și toate lecțiile la care am lipsit – cea despre cumpătare, cea despre răbdare, cea despre disciplină.

Am uitat să precizez că sunt născut totuși sub o stea norocoasă și, de fiecare dată când ajungeam să întrevăd fundul sacului, o mână salvatoare mă bătea pe umăr: mereu era un nou reportaj de făcut, un alt subiect, un alt interviu, un alt proiect. Realitatea nu obișnuia să ia pauză.
Scriu aceste rânduri în ziua 60 de autoizolare. N-am avut bani albi pentru zile negre, mă simt ca albatrosul poetului Baudelaire cu aripile grele și zdrobite, departe de nori.
Am aflat multe lucruri despre mine în acest timp. Multe lucruri și încă unul în plus: am descoperit alchimia miraculoasă prin care pot trăi din amintiri.

Nu e doar o expresie, eu chiar trăiesc acum din amintiri, îmi vând amintirile cui le vrea, o amintire din Casablanca, o amintire dintr-o noapte de la Beijing, un anotimp din Ferentari și încă unul din Tel Aviv și încă unul din Ramallah.

Nu am cunoscut rutina, zilele au avut toate altă culoare, mi s-a întâmplat să înnoptez pe un continent și să mă trezesc pe altul, multă vreme viața mea a fost un dans pe sârma dintre o aventură și următoarea.

Am trăit ca un navigator în oceanul naturii umane, am văzut, ca în Ecleziastul, toate cele câte sunt sub stele și sub soare.

Există un preț care trebuie plătit pentru a te descoperi și există un preț, mai mare, care trebuie plătit pentru a nu te pierde.

Da, am văzut lumea toată și de aceea nu mă tem și de aceea știu: omenirea, desigur, va învinge și dușmanul invizibil, vom ieși din casele noastre, vii și nevătămați, cu spatele drept și privirea spre cer.

Am fost singuri și vom fi mai solidari, măcar o vreme, până când vom uita și o altă răscruce ne va aduce aminte ce este important, în aceeași buclă care e, dintotdeauna și pretutindeni, istoria.

Și nici măcar nu există morală pentru artiștii ambulanți, pentru nomazii visători, din familia cărora vin.

Pe de o parte, într-o zi, într-o pandemie poate, vei descoperi că aveau dreptate toți cei chibzuiți, toți cei calculați, toți cei prudenți, toți cei informați cu privire la bani și toate ale lor.

Pe de altă parte, iată că există și această dulce blândețe a zeului care îi ocrotește pe cei risipitori, fiii săi: iată că există melancolia și mierea timpului trecut.

Și mai e ceva și mai important, cel mai important.

Și mâine e o amintire.
Andrei Crăciun este ziarist freelancer și scriitor. Ca ziarist, a fost premiat în repetate rânduri, în ultimii cincisprezece ani, drept cel mai bun editorialist și reporter din România. Cel mai recent volum al său este "Și fericirea era obligatorie" (Polirom, 2019).

Cât de folositor ți-a fost acest conținut?