Doru Iftime
Cum procedăm cu banii în cuplu? Îi punem la comun pe toți? Punem doar o parte? Plătim nemțește la restaurant? De fapt, dacă e să dăm ascultare unui studiu recent făcut de ING, ar trebui să spunem că plătim că austriecii, pentru că doar 36% dintre cuplurile austriece își țin banii la comun. Ei sunt așa, mai calculați, mai prevăzători, mai reci; nu amesteca amorul cu portofelul. E de înțeles. Dragostea e un joc de blackjack la care austriecii încearcă să numere cărțile. Noi, românii, mizăm totul pe o singură carte: 71% dintre noi își țin ouăle în același coș. În care capăt al lanțului trofic ne plasează această opțiune?
Eu și soția mea suntem căsătoriți de 20 de ani și ne-am ținut dintotdeauna banii la comun.
Noi suntem români. Eu și soția mea, adică. Ne încadrăm la fix în cei 71% și ne simțim perfect acolo. Suntem căsătoriți de 20 de ani și ne-am ținut dintotdeauna banii la comun. Nu țîn minte să fi avut vreodată o discuție despre banii ei sau ai mei. Las la o parte perioada de început a relației noastre, când o astfel de discuție nu avea obiect (sau subiect); dar și mai târziu, când am devenit salariați, bancnotele s-au așezat firesc în portofelul comun. Erau (și sunt) banii noștri, indiferent cine îi câștigă; și nu, nu suntem pe poziții de egalitate: de fapt, perioada când am avut venituri comparabile a fost foarte scurtă. Pe rând, unul dintre noi a dus greul, dar această inegalitate, acest dezechilibru, nu a fost vreodată motiv de reproș. Am considerat că e suficient felul în care contribuie fiecare, nu am pus presiune unul pe celălalt și am făcut front comun în fața gurilor rele.
E de la sine înțeles că nu s-a pus vreodată problema că, dacă unul dintre noi aduce mai mulți bani în casă, are dreptul să cheltuiască mai mult. Cred că înțelegerea, onestitatea, toleranța, respectul și sprijinul necondiționat sunt, de fapt, sinonime pentru dragoste. Și nu spun asta ca să fac o conexiune facilă cu faptul că citiți acest mesaj în februarie, luna iubirii.
Punem totul la comun pentru că așa ni se pare normal și ni se pare normal pentru că, înainte de asta, ne-am pus - cum zicem noi, românii - sufletul pe tavă. Putem trăi astfel pentru că vrem să fim o familie, pentru că vrem ca lucrurile să funcționeze între noi, pentru că ne iubim.
Din punctul meu de vedere, varianta cu banii la comun este calea ușoară. Sigur, se poate și altfel: fiecare cu banii lui, și nu știm cât câștigă celălalt; din start, avem fiecare câte un secret. Viața ne învață că secretele se înmulțesc rapid, iar pe progeniturile lor le cheamă Neîncredere, Bănuiala, Suspiciune.
Traiul în doi implică permanent decizii legate de bani. Nu poți avea în fiecare zi discuții pe acest subiect, altfel banii devin cuiul lui Pepelea.
Traiul în doi implică permanent decizii legate de bani. Nu poți avea în fiecare zi discuții pe acest subiect, altfel banii devin cuiul lui Pepelea. Și nici nu poți elabora un contract care să prevadă toate situațiile posibile, în genul celui pe care îl foloseau Sheldon și Leonard în Teoria Big Bang.
Dar trebuie să-mi recunosc limitele: sunt probabil în situația șoferului care a condus toată viață un Logan și consideră că mașină mai bună nu există. Adevărul e că nu știu cum poate funcționa un cuplu fără să aibă banii la comun. Și nu știu pentru că nu pot concepe așa ceva. Dar, cum zice Dicky Fox la finalul filmului Jerry Maguire, „I don’t have all the answers. But I love my wife, I love my life and I wish you my kind of success.” (Nu am răspuns la toate întrebările. Dar îmi iubesc soția, îmi iubesc viața și vă doresc și vouă să aveți succes ca mine.)
Cat de folositor ti-a fost acest continut?