Timp, încotro mergi?

Doru Iftime

Când avea trei ani, fiica mea obișnuia să se cățere pe rafturile bibliotecii, până sus de tot, unde erau CD-urile; punea degețelul pe câte un disc și îl trăgea până cădea și se făcea țăndări pe podea. Totul sub privirea mea furioasă și cu ochii ei în ochii mei transformați în aruncătoare de fulgere… Nu m-am lămurit nici până azi unde era amuzamentul în spartul CD-urilor, dar m-am consolat zicandu-mi că probabil traversa precoce o etapă din aceea în care copiii își ascut colții pe pielea părinților.
Ei bine, azi ne aflăm în cu totul altă etapă. Peste două luni copila împlinește 18 ani. Sunt în fața laptopului și, după ce am scris propoziția de mai sus, simt nevoia să mă opresc și să trag aer în piept. Mă emoționează, pe de o parte, vârsta ei minunată, sublimă, splendidă și orizontul infinit care i se întinde înainte; pe de altă parte, mă trec fiorii la gândul că sunt atât de aproape de punctul în care panta pe care am urcat, când lejer, când anevoie, în prima parte a vieții, se va transformă inevitabil într-o vale; că o voi lua la vale, adică, la fel ca mulți dintre bărbații trecuți de miezul vieții; unii o iau la vale într-o decapotabilă, alții la braț cu o blondă pentru care au aruncat pe fereastră zeci de ani de căsnicie - cât timp risipit inutil… Pentru cei care sunt neliniștiți de rândurile de față, le voi spune că sunt bine și, după cum se vede, mă tratez anticipat, profitând de neasteptatele virtuți terapeutice ale acestui colț de pagină: exprimându-mi neliniștile sper că voi găși o cale să le fac față sau să le fac să dispară cu totul.
Să ne-nțelegem, părinții mei sunt campioni la economisire. În această cursă atroce de pus ban peste ban… peste ban, ai mei sunt în pole position de mai bine de 50 de ani. În tinerețe, au evitat să se împrumute pentru că li se părea neplăcut ca în ziua de plată să ia un salariu diminuat cu 20 sau 30%. Au preferat economisirea și eu, că unul care a picat constant la materia asta, i-am admirat mereu pentru tenacitate, cu atât mai mult cu cât prietenii și colegii lor mergeau din CAR în CAR și rareori ajungeau cu banii de la un salariu la altul; de obicei, ești tentat să faci ce face toată lumea (mă rog, cei apropiați) – dacă toți cheltuiesc, tu de ce n-ai face-o? Dacă ceilalți se împrumută, de ce n-ai face-o și tu?
Poate sună a filozofie ieftină făcută de un modest jurnalist de lifestyle, dar viață mea a început să capete sens când am devenit părinte. Înainte aveam un soi de detașare, o indiferență, un jemanfisism care îmi dădeau o stare vecină cu imponderabilitatea și mă făceau să plutesc, așa, suav, la suprafața lucrurilor.
Până într-o zi când, pac: biberoane, pampersi, lapte formulă, colici, pudră de talc. Asta înseamnă viață, așa simți că trăiești! Brusc, îmi pasă de toate, nimic nu-mi mai era indiferent, nimic nu mai era simplu. Nu mai trăiam doar pentru mine, primisem o misiune: să fac om din copilul meu. Un om întreg, complet, cu capul pe umeri și cu umeri care sunt un reazem pentru oricine are nevoie de alinare. Un om care știe ce e aia dragostea, blândețea, bunătatea, generozitatea, respectul, bunul-simt, toleranță, empatia, compasiunea. Și, desigur, multe altele pe lângă toate aceste lucruri pe care le enumăr doar fiindcă azi îmi par mai importante decât orice altceva.
„Responsabil” era un cuvânt care începuse să mă sâcâie. Ca să-l împac, am vorbit cu soția mea și am decis să fim responsabili împreună: adică să-i facem fiicei noastre, care nu împlinise o lună, o asigurare de studii. Practic, deschideam un cont cu acumulare (sau așa ceva) în care depuneam o anumită sumă până când Ana avea să meargă la facultate. Așa văzusem noi că făceau americanii și pe atunci americanii erau un reper nu doar în cinematografie, ci și în materie de responsabilitate față de kinderi.

„Responsabil” era un cuvânt care începuse să mă sâcâie.

Vreme de aproape zece ani am cotizat sârguincios. Apoi a venit așa, o boare pe deasupra viilor și a furat de prin ponoare puful papadiilor, cum zicea atât de pastelat dl. Topârceanu. Doar că boarea era mai degrabă un uragan financiar cunoscut sub numele de criză, iar puful papadiilor, ați ghicit, s-ar fi tradus în 2009-2010 prin case, mașini, pensii, economii, afaceri, vise, destine, vieți… Ce risipă teribilă…
Că pe mulți alții, furtună ne-a prins fără economii și cu ratele-n vine. Am refinantat cu mare greutate creditul pentru casă, am scăldat-o luni întregi cu leasingul mașinii, dar cum sfârșitul nu era deloc aici, vorba lui Pittiș, am fost nevoiți să lichidăm fondul pentru studii al fetei. Am fost nevoiți. Așa părea atunci, în vâltoarea momentului: că n-aveam pe unde scoate cămașa, că nu există opțiuni, că n-avem de ales... Astăzi nu mai sunt atât de sigur. De fapt, ne-am îndoit de această decizie destul de curând după ce am luat-o, când banii adunați timp de zece ani ne-au ajutat să supraviețuim câteva luni. Sfârșitul crizei era încă departe când, într-o seară, la cină, soția mi-a spus cu amărăciune că n-ar fi trebuit să ne atingem de banii Anei. Avea lacrimi în ochi. Mă gândisem și eu la asta, și nu o dată, dar evitasem să deschid subiectul tocmai pentru că mi se părea prea dureros. În plus, credeam că doar eu văd lucrurile așa și că durerea aceea era doar a mea; și îmi spuneam că o să găsesc cândva o cale să fac pace cu regretele, să le asimilez și să merg înainte - la urmă urmei, sunt oameni care au trecut prin încercări mult mai cumplite și au supraviețuit. Însă lacrimile din ochii soției mi-au făcut sufletul țăndări, de parcă era unul dintre CD-urile expulzate de Ana din bibliotecă. Dacă nu ești Cruella de Ville, vei considera mereu suferința altuia mai mare, mai puternică, mai profundă decât suferința ta. Și vei încerca să mângâi, să alini cu o vorba, un gest sau o îmbrățișare. Pentru că astfel te ajuți și pe tine.

Ca pe mulți alții, furtuna ne-a prins fără economii și cu ratele-n vine. Am refinanțat cu mare greutate creditul pentru casă, am scăldat-o luni întregi cu leasingul mașinii, dar cum sfârșitul nu era deloc aici, vorba lui Pittis, am fost nevoiți să lichidăm fondul pentru studii al fetei.

Multă vreme m-am întrebat de ce nu am acceptat pur și simplu că am dat greș, și gata? De ce nu ne putem consola cu ideea că un eșec e o lecție de viață? Ce anume e, de fapt, atât de dureros în această chestiune? Că am pierdut niște bani? Și ce dacă, îi facem din nou și îi punem la loc (ușor de zis, greu de făcut). Nu, problema nu au fost banii, ci timpul - sunt zece ani risipiți, zece ani duși pe apa Sâmbetei, o apă rece, care ne-a făcut să fim mai responsabili și mai dornici să economisim.
Azi privim cu alți ochi timpul și orice lucru care are nevoie de timp pentru a fi clădit. O familie, relația cu copiii, cu rudele, cu părinții, o veche prietenie, chiar și un obiect pe care l-ai construit cu mâinile tale, investind pricepere, pasiune și efort. Și timp. Timpul e singură resursă cu adevărat limitată de care dispunem că trecători prin lumea asta. Nu-l putem înlocui, opri sau conserva. Dar îl putem „cheltui” cu înțelepciune.

Cat de folositor ti-a fost acest continut?