Am fost certată zdravăn în dimineața asta de Radu, fiul meu de aproape 5 ani, că am îndrăznit să-mi duc singură farfuria în chiuvetă. Nu, nu vă imaginați că e de o politețe excesivă și vrea să mă menajeze. Nu. Îi luasem de fapt pâinea de la gură. Pentru că e de datoria lui să-și ducă propria farfurie în chiuvetă, dar dacă o duce și pe a mea, primește 3 lei.
Jucăriile sunt de vină. Ca orice copil, ar vrea oricât de multe se poate. După un prim exces, justificat parțial de lipsa de experiență în ale parentingului, am avut o conversație serioasă:
„Uite cum stau lucrurile: eu îmi permit să cumpăr două jocuri mari pe lună. Pentru restul, trebuie să te descurci: fie faci schimb cu alți copii – dai jucăriile de care te-ai plictisit altor copii dispuși să facă troc , fie îți câștigi proprii bani de jucării.”
Așa se face că farfuriile sunt în chiuvetă, o parte din munca din curte e răsplătită, vecinii contribuie și ei dacă scapă de frunzele uscate, iar fiul meu are extra jucării prin propriul efort.
Mărturisesc că nu știu. Dar încerc să-mi dau seama, înainte de orice, cum am ajuns la această conversație. Și aș spune că totul a început de la păpușa aia pe care mi-am dorit-o cu tot sufletul, în propria-mi copilărie și am primit-o prea târziu.
Părinții mei fac parte din pătura de mijloc, cea care își permitea să pună mâncare pe masă, dar își drămuia banii de la un salariu la altul. Cuvântul C.A.R. (generația mea înțelege bine termenul) era la ordinea zilei. La noi, era un împrumut pentru nevoile extra. Nu pentru ce-ți trebuia neapărat, ci pentru ce-ți doreai și nu-ți ajungeau banii. Îmi amintesc cu ușurință tenisul de picior, șahul, pomii din spatele blocului, în care mă cățăram adesea. Îmi amintesc și păpușile făcute din știuleții nedesfăcuți din curtea bunicilor – pe alese, blonde, brunete sau roșcate, după cum arătau la vremea recoltei. Dar nu-mi aduc aminte de nicio păpușă adevărată. Una cu ochi mari și albaștri sau cu rochițe sofisticate, cum aveau Dadi de la 7 și vecinele mele de palier, Cristina și Mădălina. Nu mi-e foarte clar dacă n-aveam păpuși pentru că eram băiețoasă sau eram băiețoasă pentru că n-aveam păpuși.
La vârsta la care mă pregăteam să intru într-o altă etapă de viață, cu banii de la ai mei, am mers la librărie și mi-am cumpărat o păpușă.
Mai bine de 30 de ani mai târziu, fiul meu avea deja camera plină de jucării, când încă nu era născut. Adunate de-a lungul timpului de prin lume, pentru când le va veni vremea, iepurași și broscuțe și ursuleți își așteptau maestrul păpușar. Radu are și mașinuțe, și trenuri, și jocuri de construcții și „Nu te supăra frate”. Și la fiecare ieșire la cumpărături mai apărea o jucărie nouă, în timp ce pe cele vechi se așeza praful sau zăceau într-un colț stricate. Dar n-avea nici cea mai mică intenție să renunțe la ele. Lacrimile tuturor crocodililor Nilului se așezau la ochii lui ori de câte ori, exasperată, încercam să mai dau din ele. Și adevărul e că era vina mea.
Am vrut să compensez pentru ce mi-a lipsit în propria copilărie. Și așa, am umplut rezervorul - mai mult al meu, decât al lui - cu obiecte. N-a fost deloc ușor să-l conving că nu are nevoie de toate. Și după multă muncă de lămurire, am stabilit două reguli, ale căror consecințe ne-au făcut viața mai ușoară:
1. Jucăriile care se strică pentru că nu avem grijă de ele, oricât de dragi ne-ar fi, or să plece.
Regula asta a venit la pachet cu două beneficii. Dacă îi place o jucărie, îi acordă mai multă atenție. Iar atunci când una se strică, avem în casă cu una mai puțin. O picătură într-un ocean, dar trebuie să vă mărturisesc că oceanul a devenit o mare în ultima vreme și în camera cu jucării e din ce în ce mai mult spațiu.
2. Din bugetul casei, ne permitem 2 jocuri pe lună.
Fiecare copil merită să aibă jucării. Unele, cum sunt cele de construcție, preferatele lui, nu sunt deloc ieftine. Un calcul sumar arată că investiția în jucării, de când s-a născut și până azi, ar echivala lejer cu o vacanță la Disneyland. Iar el nu le înțelege valoarea. Până de curând, când a apărut această regulă și consecința ei: dacă vrei mai multe jucării, trebuie să contribui și tu. De fiecare dată când se umple pușculița și apare un nou joc la orizont, îi căutăm prețul. Apoi numărăm banii:
Efectele nu se văd încă foarte tare în jucării. N-a strâns destul pentru o corabie. Dar se văd în felul în care își alege jucăriile, în ordinea din camera lui, în numărul semnificativ diminuat al pieselor stricate. Și, cel mai mult, în bucuria de a pune și a strânge masa împreună.
Nu știu dacă primesc validarea psihologilor pentru afirmația asta, dar tot o zic: Când cheltuiești mai mult decât e necesar, uită-te în copilărie: ce din ce-ai trăit atunci, ce credință, obicei, lipsuri sau atitudini de atunci te fac să bagi azi mâna în buzunar mai adânc decât e cazul? Să înțelegi asta te poate ajuta nu doar să rămâi cu mai mulți bani în buget – pe care să-i cheltuiești când și pe ce merită, dar și să întrerupi aici transmiterea obiceiurilor nesănătoase către proprii copii.
Vreme de 20 de ani jurnalist, Melania a lăsat în urmă studioul de știri și camera de luat vederi și-și folosește vocea în două direcții: să pună lumina pe cauzele sociale cărora s-a dedicat - cel mai recent ca fondator al Asociației Zi de BINE care, de aproape 3 ani susține copii și adulți în situații vulnerabile - și, pe de altă parte, să-i sprijine și pe alții să-și găsească vocea, în calitate de trainer de dicție și public speaking.
