De exemplu, nu am o problemă cu numărul 13, nici cu ziua de vineri 13. Chiar mi se pare mai grav marți 13, dacă ținem cont că, nu-i așa, se zice că marțea sunt trei ceasuri rele. În fiecare marți. Sunt însă curios, cele trei ceasuri rele se manifestă doar aici, în România, adică marțea e mai rea la noi decât, să zicem, la vecinii bulgari sau la unguri, care poate nu au această superstiție?
Așadar, nu am o problemă cu numărul 13. Cel puțin așa am crezut până la o recentă deplasare cu avionul când am avut loc pe rândul 14. N-aș fi observat că nu există rândul 13 dacă n-ar fi constatat asta un copil isteț de lângă mine – cunoașteți personajul, vocea inocentă care observă că împăratul e dezbrăcat. Pentru un motiv pe care nu mi-l explic, auzindu-l pe puști remarcând lipsa rândului 13 cu 20 de secunde înainte de decolare, m-a traversat un val irațional de căldură. Logic vorbind, stăteam pe rândul 13, iar faptul că linia aeriană a decis să spună că acela e rândul 14 nu e decât o măsluire a realității, o convenție care nu poate adormi vigilența superstițioșilor.
Însă când vine vorba despre bani, simt nevoia să nuanțez puțin această declarație. Recunosc că, ori de câte ori mă mănâncă palma stângă, mă scarpin cu o speranță a cărei lipsă de legătură cu realitatea o pot compara doar cu valul de căldură resimțit la auzul remarcei copilului din avion. Speranța asta e evident ilogică și fără fundament în realitate, asta însă n-o împiedică să moară ultima.
Apoi, de când lumea, evit să dau bani lunea. Știe oricine că dacă dai bani lunea o ții așa toată săptămâna. Asta deja nu mai e o superstiție, e literă de lege în fondul monetar autohton. E lucru știut și verificat de toată stirpea până la strămoșii daci, care au zis că brânza-i pe bani.
Apropo de dat bani lunea, nu de mult am amânat până în ultimul moment să plătesc o amendă pentru rovinietă. În primul rând pentru că era o amendă, apoi m-am tot gândit și răzgândit dacă s-o contest sau nu, fiind pe jumătate convins că aveam o rovinietă valabilă pentru data la care fusesem amendat. Pe de altă parte, suma era prea mică pentru a-mi bate capul cu o contestație și nu m-am învrednicit să verific dacă rovinieta era valabilă – adică să fac scroll down prin SMS-uri.
Am ajuns astfel în situația în care ultima zi când puteam plăti amenda pe jumătate pica într-o luni. Ziua în care eu nu dau bani. Și totodată ziua în care a devenit evident că „legea strămoșească” se întoarce împotriva mea: dacă nu plătesc luni, de marți voi da dublul amenzii.
Într-un final, am plătit luni. Fie ce-o fi, mi-am zis. În săptămâna cu pricina, totul a fost în regulă până vineri. Veneam cu mașina spre casă. În fața mea, pe o stradă cu sens unic și o singură bandă, o pensionară merge cu un SUV cât poate ea de încet. Nu mă grăbeam nicăieri, nici n-ai unde să te grăbești în nordul Bucureștiului vinerea, în jurul prânzului. Dar nici nu voiam să zac în spatele doamnei. De nicăieri se ivește o idee tentantă: fac prima la stânga, două străzi mai încolo la dreapta, încă o dată la dreapta și îi ies doamnei în față. Doar că pe prima la stânga era interzis. Aveam de mers 100 de metri pe sens interzis până să fac la dreapta. Altă dată poate m-aș fi gândit de două ori, în ziua aceea doar am tras de volan și du-te băiete. Abia fac primul viraj la dreapta, că aud nino-nino în spate. Poliția. Trag pe dreapta. Dau actele. „Știți ce ați făcut”, spune tânărul polițist. „Știu”, zic. „De ce n-ați respectat indicatorul? Nu l-ați văzut?” „L-am văzut și l-am ignorat cu bună știință, doar pentru că n-am vrut să stau trei minute în spatele unei doamne care mergea foarte încet.” „Aveți o urgență, vă grăbiți undeva?” „Absolut deloc. Nu mă grăbesc. N-aveam niciun motiv să fac ce-am făcut, prin urmare nicio scuză”, îi spun cu năduf polițistului, supărat pe propria-mi prostie.
Nu știu cum se vede situația din perspectiva voastră, de la mine pare că banii plătiți luni pe amendă îmi scot acum alți bani din portofel. Credința strămoșească funcționează și se exprimă plastic și prin alte vorbe de duh: „prostia se plătește” sau „graba strică treaba”. Ce să vezi însă, polițistul îmi înapoiază actele fără să mă amendeze. „Vă rog ca pe viitor să respectați semnificația indicatoarelor”, îmi spune în timp ce eu îngaim un „mulțumesc”, pe cât de surprins, pe atât de anemic.
Hai să vedem cum stăm acum: polițistul care ar fi trebuit să mă amendeze a făcut o excepție. Excepție care are drept consecință o altă excepție – cea de la „regula” cu datul banilor lunea. Operăm aici cu niște noțiuni foarte vagi. Nu avem date nici cât să încropim un calcul al probabilităților. Probabil că, într-o viață de om, îți vor trece prin față suficiente pisici negre încât cel puțin o dată trecerea uneia să fie urmată de ghinion; în baza aceleiași ipoteze, te va mânca palma stângă de suficiente ori încât cel puțin o dată să primești bani, oricât de improbabil ar părea acest lucru. Și dacă vei da bani lunea, se va întâmpla măcar o dată să nu mai dai bani și în restul săptămânii.
Ne place ideea că poate... , ce-ar fi dacă... sau cum ar fi să... Însă dincolo de această alinare iluzorie și trecătoare nu e... nimic. Nici măcar un subiect amuzant pentru o conversație. Astfel că am decis să consider că faptul că am plătit amenda la timp a fost o dovadă de responsabilitate și corectitudine, care nu are de ce să provoace alte cheltuieli și nu are legătură cu incidentul din trafic.
Cred că mi-ar prinde bine să intru în noul an cu o perspectivă dacă nu pragmatică, măcar realistă asupra finanțelor proprii; să ies din relația ambiguă și potențial păguboasă cu superstițiile – să fie asta una dintre rezoluțiile lui 2024, alături de mai multă mișcare și veșnica dietă. Pentru început, voi renunța la „dar”-ul otrăvit din titlu.
Este unul dintre pionierii jurnalismului de lifestyle din România. A făcut parte din echipele care au lansat publicațiile Unica și Elle, este autorul conceptului revistei Luxury, a scris pentru Forbes LIFE, Dilema Veche, The ONE, Men's Health și Suplimentul de duminică al Ziarului Financiar. Într-o carieră de peste 25 de ani în care a realizat sute de interviuri, conversațiile care l-au marcat sunt cele cu actorul Dennis Hopper, alpinistul-fenomen Reinhold Messner, soprana Cecilia Bartoli și designerul Henrik Fisker.
