4 minute

Cum mi-am mâncat bugetul personal
printr-o aplicaţie de food delivery

4 minute

Cum mi-am mâncat bugetul personal
printr-o aplicaţie de food delivery

Nu ştiu alţii cum sunt, dar cred că fiecare dintre noi şi-a dezvoltat un mecanism psihologic de auto-apărare în timpul pandemiei. Unii au învăţat să lupte în stil capoeira prin tutoriale Youtube, unii şi-au perfecţionat banana bread la nivel de magna cum laude, eu am abuzat de o aplicaţie de livrare de mâncare.

Poate am fost victima acelor articole indulgente de self-help care te sfătuiau să îţi găseşti alinarea într-o plăcere, fie ea şi guilty, care să te menţină pe linia de plutire ca un salvamar din Baywatch.
Cum ar fi să comanzi coq au vin o dată la două zile şi să nu vezi nimic exagerat în asta. Sau să-ţi asortezi zilele la câte un nou specimen de pasta: luni - linguini, marţi - aglio, olio e peperoncino, miercuri - spaghetti alla puttanesca şi tot aşa, într-o buclă de farfalle, ca într-un scenariu de tip Groundhog Day care se întâmplă în incinta unui restaurant cu specific italian.

Poate a fost mai mult fascinaţia pavloviană de a apăsa de 3 ori pe un touch screen şi, după puţin timp, cineva îţi suna la uşă şi îţi spunea amabil "Comanda dumneavoastră." Poate. Cert e că după două-trei luni, din cauza acestui reflex gastronomic, bugetul meu personal a ajuns mai găurit decât bucata de brânză Emmentaler care era folosită la prepararea felului de pasta pe care îl comandam în fiecare zi de joi. Comfort food-ul devenea deja cauza unui disconfort financiar şi eu nu-mi dădeam seama de asta. Cum altfel, când era ca un drog care mă ajuta să trec cu bine prin video-conferinţele interminabile. Iar eu eram clar dependent.

Până într-o zi, când curierul care îmi aducea plin de bunăvoinţă pachetul cu fettuccine alfredo de vineri a apărut la uşa mea însoţit de trei prieteni buni de-ai mei. Aceştia au preluat pachetul şi m-au dus în living ca să avem o discuţie. Dacă era ceva pentru care zeci de seriale văzute m-au pregătit vreodată, atunci asta era: cu siguranţă eram subiectul unui intervention.
Până într-o zi, când curierul care îmi aducea plin de bunăvoinţă pachetul cu fettuccine alfredo de vineri a apărut la uşa mea însoţit de trei prieteni buni de-ai mei. Aceştia au preluat pachetul şi m-au dus în living ca să avem o discuţie. Dacă era ceva pentru care zeci de seriale văzute m-au pregătit vreodată, atunci asta era: cu siguranţă eram subiectul unui intervention.

Am plecat cu toţii de la premisa că nu ştiam să gătesc la fel de bine spaghetti alle vongole ca un chef dintr-un restaurant din Centrul Vechi. Dar trebuia să mă opresc din explorarea posibilităţilor universului de paste până nu-mi ruinam complet bugetul. Iar dacă tot eram fiert pe bucătărie italienească, o salată Caprese era simplu de făcut cu un drum la supermarketul de la colţ. În plus, fiecare îşi dorea să-i dăruiesc un cadou impresionant de ziua de naştere. Iar asta nu se putea întâmpla dacă ajungeam să trăiesc în stradă de pe-o zi pe alta. Un argument greu de combătut.

Aşa că, cu oarece regret pentru cei care au inovat reţetele pe bază de paste, am şters de faţă cu ei aplicaţia de livrare din telefon. Şi mi-am instalat o aplicaţie bancară care îmi spunea exact cât cheltuiesc pe mâncare, haine sau cultură. Adică acea balanţă care, în cazul meu, devenise mai dezechilibrată decât un Ferrari condus de Stevie Wonder. După acceptarea problemei, am făcut paşii necesari ca să-mi schimb viciul livrării şi să-mi aduc bugetul într-o zonă care să nu-i dea palpitaţii unui trader de pe Wall Street. Comanda de pasta zilnică s-a redus la una pe săptămână, astfel că savurarea ei a devenit mult mai profundă, mai intensissimo. Şi o uşurare pentru cântarul care trecuse şi el printr-o perioadă grea. Iar în rest, m-am întors la zilele pre-pandemice când, cu ceva efort, reuşeam să gătesc lucruri simple, nu neapărat ceva ce ar găti o mamă devotată din Sicilia. Desigur, am tras cu ochiul şi la tutoriale culinare de pe Youtube cu minimum de costuri asociate.

După trei săptămâni, am pierdut toate discounturile de fidelitate date de aplicaţia de delivery, dar am câştigat un buget personal nou-născut în zodia Balanţei Financiare. Aşa m-am deprins să jonglez fără emoţii cu pasiunile gustative şi nevoile financiare, ca orice angajat al Cirque du Soleil.
Articol scris de Julien Britnic pentru Cât ai spune leu
Julien Britnic este copywriter la atelierul de creaţie Gavrilă & Asociaţii şi remixer cultural (orice ar însemna acest lucru) situat fizic în Bucureşti, dar, mental, peste tot. Este cunoscut pentru remixurile pop ale coperţilor de opere ale literaturii clasice, pentru colecţiile de tricouri în colaborare cu designerul Lana Dumitru, pentru textele/citate de pe Instagram, pentru colaborările cu revistele Sindroms şi Kajet Journal şi pentru instalaţiile/intervenţiile din cadrul unor expoziţii ca ARTDOOR (Awake Festival), BINAR, Romanian Design Week, Bucharest Art Week şi altele. Mai nou, se pregăteşte pentru debutul serios (pe cât posibil) în literatură.