Omul care aduce mingea
Doru Iftime, Jurnalist de lifestyle cu peste 20 ani de experiență
Pe când aveam 5-6 ani, băteam mingea pe maidan, în compania altor maidanezi la fel de destoinici ca și mine. Eu aduceam mingea, de fiecare dată. Era o minge de plastic, ușoară, un fel de balon mai gros, care costă 18 lei. Când se spărgea, cumpăram alta; ceilalți copii nici nu-și băteau capul, fiindcă știau că eu sunt omul care aduce mingea. De fiecare dată
Mă uit la meciurile din Champions League și constat că, adesea, câștigă echipa care are mingea în posesie timp mai îndelungat. Mie cred că îmi plăcea independența pe care mi-o dădea posesia mingii: nu depindeam de programul prietenilor mei ca să ies la fotbal; dacă ei nu erau disponibili, găseam întotdeauna câțiva amici de conjunctură ca să punem de o miuță. Și faptul că mingea era a mea îmi dădea dreptul la prima opțiune în alegerea coechipierilor.
Probabil că spiritul proprietății are legătură cu vârsta, maturizarea aduce cu ea dorința de independența.
Nu știu dacă toate acestea pot fi văzute ca o manifestare precoce a simțului de proprietate. Mai devreme sau mai târziu cred că fiecare își dorește lucrurile lui și locul lui; probabil că spiritul proprietății are legătură cu vârsta, maturizarea aduce cu ea dorința de independență. De la un punct încolo vrem să fim pe picioarele noastre, să deținem controlul propriei vieți, în măsura în care acest lucru este posibil și, de ce nu, să știm că putem fi un sprijin pentru ceilalți, familie ori prieteni.
Noi, românii, avem un spirit al proprietății bine dezvoltat, prin comparație cu cel al europenilor occidentali, care nu au cunoscut comunismul și amputarea inițiativei de orice fel. Un studiu ING arată că tinerii români se află pe prima poziție în Europa în privința intenției de a achiziționa o locuință înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani. Și împărțim cu luxemburghezii procentul fruntaș de 86% al celor care consideră că o locuință este cea mai bună investiție.
După ce am terminat facultatea, am stat o vreme cu chirie. Nu existau credite ipotecare, pe atunci, nu exista un program de tipul Prima Casă. Prin anul 2000, ne-am cumpărat prima casă cu bani de la părinți. Câțiva ani mai târziu, ne-am mutat mai în centru, într-un apartament mai mare. Atunci am accesat un credit ipotecar pe care continuăm să-l plătim și astăzi.
N-a fost ușor să avem casa noastră, dar parcă nici nu mă pot plânge că a fost extrem de dificil. Sunt tentat să spun că azi e mai ușor de cumpărat o casă decât acum 20 de ani. Însă cifrele din studiul ING mă pun pe gânduri: peste 40% dintre tinerii din țări cu economii puternice – Germania, Marea Britanie, Italia și Olanda – declara că nu se așteaptă să-și cumpere vreodată propria locuință.
Pentru mulți, un credit pe o perioadă îndelungată e împovărător; pare greu de conceput să fii dator la bancă timp de 20 sau 30 de ani. E adevărat. Dar la sfârșitul acestei perioade ești proprietar, ceea ce e mai bine decât să fi dat chirie. Dacă rata unui credit este egală cu suma pe care o dați pe chirie, n-ar trebui să stați pe gânduri, alegerea corectă este creditul ipotecar.
Da, perioada de creditare poate părea lungă. Se pot întâmpla multe în 20 de ani. Bunica mea spunea că nu aduce anul ce aduce ceasul – și să nu ne gândim doar la lucruri rele. Să presupunem că începi creditul cu un salariu mic; în cinci ani veniturile voastre vor fi cu siguranță mai mari, în zece ani se vor dubla – cel puțin. Deci un credit luat inițial pe 20 de ani ar putea fi returnat, cu puțină șansă, în 10 sau 15 ani.
Noi am trecut și prin bune, și prin rele, cu credite și leasinguri. A fost criză din 2008, când nu știam când și dacă ne mai luăm salariile, au fost câteva schimbări de job care ne-au pus veniturile la încercare, dar am rezistat. Mai avem câțiva ani buni până când vom deveni cu adevărat proprietari, dar, privind în urmă, nu cred că aș proceda altfel.
Dacă rata unui credit este egală cu suma pe care o dați pe chirie, n-ar trebui să stați pe gânduri, alegerea corectă este creditul ipotecar.
E adevărat, s-au schimbat multe între timp. Inclusiv maidanul pe care băteam mingea în copilărie s-a schimbat. Acum avem terenuri de fotbal cu gazon artificial, instalație de nocturnă și porți cu plase. Cam toate liceele din orașele mari au acum săli de sport cu dușumele ceruite și panouri de baschet transparente. Din păcate, tot mai puțini copii fac sport, poate și pentru că s-a limitat atât de mult accesul gratuit la o sală sau un teren de sport, ceea ce echivalează cu limitarea libertății copilului în a-și alege locul de joacă. Dar asta e altă discuție.
În debaraua apartamentului ai căror proprietari vom deveni în curând, avem vreo 7-8 mingi de fotbal, cumpărate de noi sau primite cadou de fiul meu. În timp ce scriu aceste rânduri îmi dau seama că, atunci când merge la fotbal, el aduce mingea, de fiecare dată. Nu e niciodată prea devreme să înțelegi că posesia e secretul succesului.
Cat de folositor ti-a fost acest continut?