Aveam 5 ani la primul meu casting pentru un scurtmetraj. M-am așezat în fața camerei fără niciun stres și le-am povestit celor din echipă, așa cum mi-au cerut, despre jucăria mea preferată, ursulețul Dudu. Tata, care urmărea dintr-un colț al încăperii proba mea, se arăta foarte dezamăgit. Când ne-am întors acasă, le-a spus celorlalți din familie că am vorbit mult, că probabil i-am zăpăcit de cap pe bieții oameni și că, în mod evident, nu am nicio treabă cu acest domeniu.
Adevărul era că părinții mei, ingineri chimiști, nu aveau absolut nicio legătură cu acest domeniu. Așa că vă imaginați ce mare le-a fost mirarea când, după câteva zile, au fost sunați să li se spună că am luat castingul și că, din zeci de copii pe care îi văzuseră, ei au rămas impresionați de prezența mea în fața camerei. Mă plăcuseră atât de mult încât, deși rolul principal fusese scris pentru un băiat, au readaptat scenariul ca să îl pot juca eu.
Când am aflat, m-am bucurat, firește, dar nu m-am gândit nici la celebritate, nici la o posibilă carieră... nu. Eu m-am gândit că mă voi îmbogăți. Că viața mea va fi, în urma acestui scurtmetraj, ca în filme.
Că voi câștiga atât de mulți bani, cum sigur câștigă toți actorii, încât îmi voi putea lua orice jucărie îmi doresc. Cred că mi-am imaginat și cum ne vom muta cu toții într-o altă casă, căci nivelul meu de trai va fi net superior unui apartament din Ghencea.
Am început filmările, am fost super disciplinată, am știut mereu textul tuturor pe set, am încercat să respect fiecare indicație a regizorului și, în secret, am tot așteptat discuția despre bani. La un moment, nu am mai rezistat, și l-am întrebat pe tata: "Bine, bine, înțeleg că oamenii mă apreciază aici, dar totuși, cam cât de mulți bani voi câștiga?". Tata, săracu', a rămas interzis. Nu înțelegea de unde acest spirit mercantil la o fetiță de 5 ani. Mi-a explicat cu blândețe că ăsta e un film studențesc, iar aici noi nu primim bani. Eventual, putem să le dăm niște bani, ca să îi ajutăm să termine producția.
De atunci au urmat multe alte castinguri luate, multe alte filme și spectacole de teatru. Nu m-am îmbogățit până acum nici din filme, nici din teatru. Ba mai mult, am ajuns să joc chiar și gratis în teatrul independent, știind că am o altă sursă de venit din blogging.
Dar am ajuns pur și simplu să iubesc ceea ce fac. Iubesc întâlnirile pe care le am datorită acestei profesii, de la actori și regizori de renume, până la cei mai mișto, dedicați, pasionați studenți la regie, care fac scurtmetraje din economiile lor, neștiind săracii că un copil de la cadru spera să se îmbogățească.
Iubesc că am în continuare emoții înainte de fiecare spectacol sau înainte de a intra la un casting pentru film. Și iubesc că ce am ales să fac mă ține mereu conectată cu interiorul meu, cu amintirile și emoțiile mele.
Dar merită?
Într-o seară, după "Proof" de la Unteatru, o spectatoare mi-a spus că, deși tatăl ei a murit în urmă cu câteva săptămâni, ea nu a putut să plângă. Deloc. Dar a reușit abia odată cu acest spectacol. Și că îmi mulțumește din suflet pentru asta. Atunci am simțit foarte clar că merită.