Doru Iftime
Cand avea trei ani, fiica mea obisnuia sa se catere pe rafturile bibliotecii, pana sus de tot, unde erau CD-urile; punea degetelul pe cate un disc si il tragea pana cadea si se facea tandari pe podea. Totul sub privirea mea furioasa si cu ochii ei in ochii mei transformati in aruncatoare de fulgere… Nu m-am lamurit nici pana azi unde era amuzamentul in spartul CD-urilor, dar m-am consolat zicandu-mi ca probabil traversa precoce o etapa din aceea in care copiii isi ascut coltii pe pielea parintilor.
Ei bine, azi ne aflam in cu totul alta etapa. Peste doua luni copila implineste 18 ani. Sunt in fata laptopului si, dupa ce am scris propozitia de mai sus, simt nevoia sa ma opresc si sa trag aer in piept. Ma emotioneaza, pe de o parte, varsta ei minunata, sublima, splendida si orizontul infinit care i se intinde inainte; pe de alta parte, ma trec fiorii la gandul ca sunt atat de aproape de punctul in care panta pe care am urcat, cand lejer, cand anevoie, in prima parte a vietii, se va transforma inevitabil intr-o vale; ca o voi lua la vale, adica, la fel ca multi dintre barbatii trecuti de miezul vietii; unii o iau la vale intr-o decapotabila, altii la brat cu o blonda pentru care au aruncat pe fereastra zeci de ani de casnicie - cat timp risipit inutil… Pentru cei care sunt nelinistiti de randurile de fata, le voi spune ca sunt bine si, dupa cum se vede, ma tratez anticipat, profitand de neasteptatele virtuti terapeutice ale acestui colt de pagina: exprimandu-mi nelinistile sper ca voi gasi o cale sa le fac fata sau sa le fac sa dispara cu totul.
Poate suna a filozofie ieftina facuta de un modest jurnalist de lifestyle, dar viata mea a inceput sa capete sens cand am devenit parinte. Inainte aveam un soi de detasare, o indiferenta, un jemanfisism care imi dadeau o stare vecina cu imponderabilitatea si ma faceau sa plutesc, asa, suav, la suprafata lucrurilor.
Pana intr-o zi cand, pac: biberoane, pampersi, lapte formula, colici, pudra de talc. Asta inseamna viata, asa simti ca traiesti! Brusc, imi pasa de toate, nimic nu-mi mai era indiferent, nimic nu mai era simplu. Nu mai traiam doar pentru mine, primisem o misiune: sa fac om din copilul meu. Un om intreg, complet, cu capul pe umeri si cu umeri care sunt un reazem pentru oricine are nevoie de alinare. Un om care stie ce e aia dragostea, blandetea, bunatatea, generozitatea, respectul, bunul-simt, toleranta, empatia, compasiunea. Si, desigur, multe altele pe langa toate aceste lucruri pe care le enumar doar fiindca azi imi par mai importante decat orice altceva.
„Responsabil” era un cuvant care incepuse sa ma sacaie. Ca sa-l impac, am vorbit cu sotia mea si am decis sa fim responsabili impreuna: adica sa-i facem fiicei noastre, care nu implinise o luna, o asigurare de studii. Practic, deschideam un cont cu acumulare (sau asa ceva) in care depuneam o anumita suma pana cand Ana avea sa mearga la facultate. Asa vazusem noi ca faceau americanii si pe atunci americanii erau un reper nu doar in cinematografie, ci si in materie de responsabilitate fata de kinderi.
„Responsabil” era un cuvant care incepuse sa ma sacaie.
Vreme de aproape zece ani am cotizat sarguincios. Apoi a venit asa, o boare pe deasupra viilor si a furat de prin ponoare puful papadiilor, cum zicea atat de pastelat dl. Toparceanu. Doar ca boarea era mai degraba un uragan financiar cunoscut sub numele de criza, iar puful papadiilor, ati ghicit, s-ar fi tradus in 2009-2010 prin case, masini, pensii, economii, afaceri, vise, destine, vieti… Ce risipa teribila…
Ca pe multi altii, furtuna ne-a prins fara economii si cu ratele-n vine. Am refinantat cu mare greutate creditul pentru casa, am scaldat-o luni intregi cu leasingul masinii, dar cum sfarsitul nu era deloc aici, vorba lui Pittis, am fost nevoiti sa lichidam fondul pentru studii al fetei. Am fost nevoiti. Asa parea atunci, in valtoarea momentului: ca n-aveam pe unde scoate camasa, ca nu exista optiuni, ca n-avem de ales... Astazi nu mai sunt atat de sigur. De fapt, ne-am indoit de aceasta decizie destul de curand dupa ce am luat-o, cand banii adunati timp de zece ani ne-au ajutat sa supravietuim cateva luni. Sfarsitul crizei era inca departe cand, intr-o seara, la cina, sotia mi-a spus cu amaraciune ca n-ar fi trebuit sa ne atingem de banii Anei. Avea lacrimi in ochi. Ma gandisem si eu la asta, si nu o data, dar evitasem sa deschid subiectul tocmai pentru ca mi se parea prea dureros. In plus, credeam ca doar eu vad lucrurile asa si ca durerea aceea era doar a mea; si imi spuneam ca o sa gasesc candva o cale sa fac pace cu regretele, sa le asimilez si sa merg inainte - la urma urmei, sunt oameni care au trecut prin incercari mult mai cumplite si au supravietuit. Insa lacrimile din ochii sotiei mi-au facut sufletul tandari, de parca era unul dintre CD-urile expulzate de Ana din biblioteca. Daca nu esti Cruella de Ville, vei considera mereu suferinta altuia mai mare, mai puternica, mai profunda decat suferinta ta. Si vei incerca sa mangai, sa alini cu o vorba, un gest sau o imbratisare. Pentru ca astfel te ajuti si pe tine.
Ca pe multi altii, furtuna ne-a prins fara economii si cu ratele-n vine. Am refinantat cu mare greutate creditul pentru casa, am scaldat-o luni intregi cu leasingul masinii, dar cum sfarsitul nu era deloc aici, vorba lui Pittis, am fost nevoiti sa lichidam fondul pentru studii al fetei.
Multa vreme m-am intrebat de ce nu am acceptat pur si simplu ca am dat gres, si gata? De ce nu ne putem consola cu ideea ca un esec e o lectie de viata? Ce anume e, de fapt, atat de dureros in aceasta chestiune? Ca am pierdut niste bani? Si ce daca, ii facem din nou si ii punem la loc (usor de zis, greu de facut). Nu, problema nu au fost banii, ci timpul - sunt zece ani risipiti, zece ani dusi pe apa Sambetei, o apa rece, care ne-a facut sa fim mai responsabili si mai dornici sa economisim.
Azi privim cu alti ochi timpul si orice lucru care are nevoie de timp pentru a fi cladit. O familie, relatia cu copiii, cu rudele, cu parintii, o veche prietenie, chiar si un obiect pe care l-ai construit cu mainile tale, investind pricepere, pasiune si efort. Si timp. Timpul e singura resursa cu adevarat limitata de care dispunem ca trecatori prin lumea asta. Nu-l putem inlocui, opri sau conserva. Dar il putem „cheltui” cu intelepciune.
Cat de interesant ti se pare acest articol?
